4. Pirat se acomodează cu uşurinţă şi arată că-i plac jucăriile alese de Lori

 

Capitolul în care puiul de pisică sare pe obiectele înalte, aleargă după mingi şi se arată foarte interesat de spălatul pe dinţi. Dar de ce o vânează pe Lori?

A doua zi, Pirat nu mai era la fel de distant și stingher. Curios, începu să descopere spațiul din jur: sărea sprinţar pe fotolii, pe canapea, se furișa sub ele și după ele.

Nu mai era Pirat-cel-retras de acum o zi! Era Pirat-exploratorul. Până în seară descoperi ce distractive pot fi cursele de pe creasta canapelelor pe fotolii și invers, rostogolise toate mingile de gumă și de ping-pong pe sub dulapuri și noptiere și părea foarte bine dispus. Era tare ingenios! Lui Lori i se spuse despre Pirat că era cel mai distant sau cel mai retras dintre frații săi. Poate pentru că avea o fire deosebită: era inteligent, prudent și trebuia să-i câștigi încrederea. În plus, era cel mai puternic dintre frățiorii săi, pentru că se născuse primul.

Semăna leit cu tatăl său, Spartac, un motan ce cântărea peste 6 kilograme: avea aceeași mutrişoară cu ochi mari, gri, migdalați și senini, aceleași mustăți și sprâncene ca niște antene surprinzător de lungi și aceeași coadă foarte pufoasă, cu capătul negru și rotunjit. Mama lui Pirat, Bela, era o pisică semipufoasă, cu blană albă şi doar câteva pete gri, foarte drăguță și blândă, care-l instruise pe Pirat uimitor de bine cum să-și poarte de grijă. Pirat era metis, dar temperamentul său arăta clar că-și moștenise mult strămoșii din pădurile nordice. Norvegienii de pădure sunt urmașii pisicilor care-i însoțeau pe vikingi în călătoriile lor și chiar îi ajutau pe navigatori să se orienteze pe mare, datorită unui simț al lor special, care funcționează precum o busolă.

Lori era fericită că Pirat se acomoda destul de rapid - aceasta însemna  că o plăcuse și o acceptase.

În următoarele cinci zile, Pirat nu conteni din zbenguială. Dormea foarte puțin în timpul zilei, cel mult 2 ore. În rest, își perfecţiona salturile în înălțime și în lungime. Deja din prima încercare, dintr-un salt, reușea să ajungă pe orice scaun, orice fotoliu și orice pat din casă. De pe brațul fotoliului sărea pe canapea, apoi iarăşi pe fotoliu și tot așa. Se uita lung la toate suprafețele prea înalte pentru el - masa, pervazul ferestrei. Dar dacă mieuna scurt, Lori îl lua în brațe și îl așeza și acolo - Pirat era curios să cunoască tot spațiul din jur. Lori îi legă șoricelul-jucărie cu un șiret și ba îl ridica în sus, ba îl deplasa deasupra podelei, iar lui Pirat îi plăcea foarte mult jocul de-a vânătoarea.

- Cu adevărat, ești un vânător nemaipomenit, Pirat! Unul înnăscut, cu instincte sănătoase!

Nu înțelegea deocamdată Pirat sensul tuturor cuvintelor, dar tonalitatea vocii îl ajuta să perceapă că vorbele ei sunt de bine.

Alerga și după mingi cu plăcere, le prindea cu labele din față, se culca cu burta pe ele, le rostogolea mai departe. Când se plictisea de acest joc, pur și simplu cotilea toate mingile sub pat ori sub dulap - era un semn pentru Lori că nu mai este nevoie să i le arunce.

Partea care o speriase pe Lori era că Pirat începu s-o vâneze și pe ea. Se ascundea după fotoliu sau după un alt obiect, iar apoi se arunca cu ghearele peste picioarele ei. Și avea unghii foarte ascuțite! Zgârieturile trebuiau prelucrate urgent cu apă oxigenată. Uneori, ieşea pe neprins de veste de sub pat, o prindea de glezne cu labele și mai și încerca s-o muște.

Prima dată când se întâmplase asta, Lori fugi în altă cameră și închise ușa după ea - nu înțelegea de ce Pirat este agresiv. Apoi găsi pe YouTube explicația unui psiholog pentru pisici. De fapt, atunci când sunt mici, pisicile sunt foarte jucăușe, au nevoie de colegi de joacă. Faptul că Pirat alerga după Lori și o vâna însemna că o place, că vrea să interacționeze cu ea. Zgârieturile și încercările de a o mușca erau singurele instrumente prin care la această vârstă fragedă își putea arăta afecțiunea şi prietenia.

Își etala însă și calitățile care decurgeau din instinctele speciei sale: „Vezi ce sprinten și ager sunt? Vezi cât de sus pot sări? Recunoști că sunt demn să dețin acest teritoriu?”.

Pisicile, dar în special motanii, au tendința înnăscută de a studia minuțios arealul în care se află, de a fi la curent cu tot ce se întâmplă acolo, dar, totodată, încearcă să-și extindă teritoriul. Treptat, de la o zi la alta, ajung să cunoască toate ungherele din casă și să dea de știre când în casă pătrunde vreo insectă sau se produc alte schimbări. Iată de ce pisicile protestează dacă vreo ușă din casă este închisă - nu pot pătrunde în acel spațiu pentru a verifica de ce se aude un zgomot sau altul.

Cei care au pisici cunosc că, cel puțin în primul an de viață, acestea își urmează stăpânul peste tot. Nici ușa de la baie n-o pot închide, pentru că pisica, auzind zgomotul apei, începe să-și facă griji pentru stăpânul pe care nu-l vede. Cel mai bine, este să-i lași ușa întredeschisă - vede că „omul ei” se spală pe dinți și că această procedură nu-i provoacă durere, vede că dușul nu-i pune viața în pericol, după care se liniștește și-l așteaptă relaxată la ușă. În plus, astfel pisica va învăța că apa nu este întotdeauna periculoasă, că nu doare atunci când își spală labele, iar apoi, când va veni timpul, va accepta mai ușor să fie scăldată.

Pirat avea vocație de lider: când Lori își punea pastă de dinți pe perie, el mieuna scurt, cerând s-o miroase, apoi privea cu atenție cum Lori se spală pe dinți. La un moment dat, ceru și periuța. Lori i-a pus una nouă pe podea, iar Pirat încerca să-și treacă dinții lui de lapte prin ea. Nu înțelegea însă cum ar trebui să-și țină dinții la vedere pentru ca Lori să-i poată peria - asta deja îi părea prea periculos.

- Pirat, există periuțe de dinți și pastă de dinți pentru motani. Când mai crești un pic, îți cumpăr, dacă așa de mult îți place.

Lui Pirat nu-i plăcea când Lori folosea uscătorul de păr și aspiratorul de praf. Prefera să stea ascuns în acele momente, din cauza zgomotului pe care-l produceau. Lori îl prevenea din timp:

- Piratino, acuși voi pune asta în priză și va face „uuuuuuuu!”. Mai bine ascunde-te. Nu va dura mult.

Pirat înțelegea tot mai bine ce i se spune. Aceasta și datorită faptului că Lori îl plimba prin casă în brațe, îi arăta obiectele din jur și-i spunea numele lor. Pirat cunoștea deja că baia se numeşte baie, bucătăria - bucătărie, dormitorul - dormitor etc. Știa că ochii se numesc ochi, că nasul este nas, urechile sunt urechi și. că are coada foarte pufoasă și frumoasă. Ba chiar știa că-și poate privi coada în oglindă, iar motănașul de acolo este anume el, nu vreun alt pisoiaş.

Pirat mieuna rar. Era zbânțuit, dar nu prea vorbăreţ. Iar când mieuna scurt, avea vocea sonoră și foarte înaltă - amintea de sunetele pe care le emit delfinii. În asemenea momente, Lori îl dezmierda nu „Piratino”, nici „Piratelo”, dar „Delfinuș”.

Și uite așa, cu bucurie și descoperiri la fiecare pas, trecu o săptămână - Pirat împlinise 2 luni.