Motănaşul admiră ploaia, încearcă să converseze cu ciorile şi coţofenele şi are grijă ca insectele să nu intre în casă.
Apoi au urmat
câteva zile cu ploi, nepotrivite pentru plimbările afară ale unui pisoiaş atât
de mic. Pirat a descoperit plăcerea de a sta la geam şi a privi cum plouă.
Interesant este că, potrivit enciclopediilor, pisicile norvegiene de pădure
sunt cam singurele cărora le place să privească ploaia. Şi nu se tem de ea – pe
mijlocul spatelui, de-a lungul coloanei vertebrale, au o fâşie de blană mai
specială, care respinge stropii de apă.
De asemenea, motănaşul arăta că înțelege tot mai bine limba română, în care-i vorbea Lori.
- Pirat, văd că
înțelegi foarte bine limba mea, așa că o să-ți mai vorbesc și în rusă, franceză
și engleză, ca să-i înțelegi și pe alti oameni, în primul rând pe copiii de
afară. Învăță-mă și tu limba ta! Te aud mieunând atât de rar, încât te înțeleg
mai mult după expresia ochilor și comportament...
Lori înțelegea
când mieunatul lui Pirat însemna „da” și când era „nu”. Mai descifra și câteva
nuanțe de dispoziție: când era iritat, când era nemulțumit, când cerea de
mâncare sau dorea să i se deschidă vreo ușă,
de la cameră sau de la dulap.
În rest, s-ar
zice că era destul de tăcut. Din nou, este una dintre caracteristicile norvegienilor de pădure. Pisicile din această
rasă cunosc că fiecare mieunat le fac mai ușor de găsit de către potențialii
inamici. S-a observat că ele suportă pe tăcute și durerea provocată de răni sau
alte dureri. Din acest motiv, oamenii care au asemenea pisici trebuie să fie
deosebit de empatici și atenți: să le observe orice schimbări de comportament
și legate de corp. Un comportament mai retras sau, dimpotrivă, mai agitat,
poate însemna că pisica resimte o durere - poate fi din cauza burții, a vreunei
răni la lăbuțe sau unui disconfort la urechi sau dinți.
Pirat era foarte
sonor doar dimineața, când mieuna sub ușa lui Lori pentru a o trezi. Ea nu-l
lăsa în dormitor atunci când mergea la culcare, pentru că Pirat nu era genul de
motănel care să stea cuminte în preajmă. Când Lori stingea lumina, el sărea pe
pat și încerca să-i vâneze picioarele de sub plapumă. Instinctul de vânător
nocturn era foarte puternic în cazul lui. Așa că, înainte de ora de culcare,
Lori îl lua în brațe şi-i spunea:
- Pirat, eu merg
să dorm. Noapte bună și ne vedem dimineața. Ți-am lăsat de mâncare granule și
apă bună. Găsește-ți și tu un loc în care să dormi - ai căsuța, ai covorașul,
ai fotoliul sau poți dormi pe covor, lângă ușa mea.
Pirat se supăra
un pic în asemenea momente, dar se resemna, totuși, și o lăsa pe Lori să
doarmă.
Când se lumina de
zi însă, nu mai avea răbdare ca Lori să-i deschidă ușa: acesta era momentul
zilei când mieuna cel mai mult. Și n-o făcea din cauză că-i era foame. Pur și
simplu nu-i plăceau ușile închise și că nu poate vedea ce face Lori.
Din când în când,
Pirat clănţănea la păsările care veneau în copaci. Lori observă că scotea
sunetele celea specifice, cârâitoare, mai ales când vedea ciori şi coţofene.
Nu se cunoaşte
exact de ce pisicile emit sunete asemănătoare cu un ciripit-croncănit la
vederea păsărilor de pe pervazul geamului, de la distanţă. Cert este că ţine de
instinctul lor înnăscut, pentru că toate fac la fel. Potrivit uneia dintre
explicaţii, pisicile încep să emită aceste sunete pentru că percep păsările ca
o pradă la care nu pot ajunge, aşa că încearcă cel puţin să le atragă atenţia.
Şi trilul acesta special îi ajută pe pisoiaşi să-şi dezvolte mandibulele – este
un fel de exerciţiu pentru viitorii vânători.
În aer liber,
Pirat nu „croncănea” când vedea păsări – se tupila la pământ şi le urmărea
discret, ca un vânător iscusit ce nu doreşte să fie observat. Dacă încerca să
se apropie de porumbei, aceştia se înălţau în aer imediat – şi ei erau
inteligenţi! Pirat le urmărea încântat zborul – că doar el n-avea aripi.
Atunci când în
casă pătrundeau prin geamul deschis muşte, albine, viespi obişnuite şi viespi-constructor,
fluturaşi, libelule, buburuze, Pirat de asemenea emitea un fel de ciripit-croncănit,
dar diferit de cel în cazul păsărilor, după care se avânta să le vâneze. Lori
îl prevenise că albinele şi viespile sunt periculoase şi trebuie lăsate în pace,
să nu-l înţepe cu acul lor. Interesul pentru buburuze Pirat îl pierdu repede –
buburuzele, pentru a se apăra, emit un miros neplăcut. Muştele şi libelulele
însă n-aveau şanse să se reţină mult în casă - aşa mic cum era, Pirat sau le
făcea să zboare înapoi afară, sau le dobora la podea.
Existau şi nişte
molii de arbori, gri-argintii, pe care Pirat le vâna şi le mânca imediat – erau
o sursă de proteine proaspete.
Cei mai neplăcuţi
gândaci zburători erau ploşniţele marmorate, originare din Asia – mari, grele
şi cu mirosul lor specific de nesuportat. Pirat le observa instantaneu, chiar
dacă reuşeau să se ascundă după jaluzele şi o chema pe Lori. Iar ea avea metoda
ei de a le prinde: cu un recipient din plastic de la apa minerală. Suprapunea
gura recipientului peste gândac, iar acesta cădea în el. Apoi Lori punea dopul
şi gândacul nici nu reuşea să emane mirosul lui înţepător. Aceste ploşniţe
gigantice aduc daune mari recoltelor: formează stoluri şi atacă livezi,
grădini, lăsându-i pe oameni fără fructe şi legume. La fel ca lăcustele. Pe
continentul european au ajuns cu câteva zeci de ani în urmă. Probabil, odată cu
legumele sau fructele importate din Asia.
Comentarii
Trimiteți un comentariu