Capitolul în care motănaşul întâlneşte noi prieteni, urcă pe funie la fel ca ei, dar până la urmă arată că oricum copacii îi sunt mai dragi.
Așadar, la un sfârșit de săptămână, Lori și Pirat au mers în vizită la familia cu 8 pisici. Casa lor avea o grădină cu legume, pomuşoare, mai multe rânduri de flori, iar de-a lungul gardului creşteau pomi fructiferi, dar și câțiva salcâmi. În afară de pisici, familia mai avea 2 câini. Unul era mai mult paznic la poartă - îi plăcea această misiune, pentru că avea căsuța lui, mare și frumoasă. Al doilea câine era o cățelușă-pudel, care sta prin curte și în casă, la fel ca motanii.
- Eu îl am doar pe Pirat și oricum am de strâns fire
de păr de-al lui de prin casă. Cu 8 motani și 2 câini cum vă descurcați?
- Avem trei aspiratoare, zâmbi stăpâna casei. Unul, mai mic, îl ținem
la îndemână și aspirăm cu el firele lăsate pe canapele și covorașe. Al doilea
este un aspirator-robot care face curățenie singur prin casă, în timp ce câte
un motan mai curajos încearcă să-l încalece, iar al treilea aspirator, cel mai
puternic și care face cel mai mult zgomot, îl folosim o dată pe săptămână, când
facem curățenie mai temeinic. Atunci toate pisicile se grăbesc să iasa din casă
- le deranjează zgomotul.
Bărbatul din magazin se afla după casă, către
grădină. Acolo erau instalate tot felul de dispozitive din lemn pe care motanii
executau exerciții - funii întinse la înălțime, bârne, scări. Pe rând, pisicile
mergeau pe funie, apoi ajungeau la o platformă din lemn pe care se puteau
odihni sau continua traseul, sărind printr-un inel către o altă platformă
asemănătoare și mergând apoi de-a lungul unei bârne care ducea tocmai pe acoperișul
unui șopron.
Familia de pisici era constituită din 3 generații.
Părinții aveau vreo doi ani, patru dintre copii - un an și alții doi - doar câte
patru luni, fiind cam de vârsta lui Pirat.
Mama pisică era o siberiană cu blana uniform
colorată în nuanțe de gri - această culoare mai este numită „sălbatică”, pentru
că le servește felinelor drept camuflaj, le ajută să se ascundă reușit în
mediul natural. Tatăl pisoi era negru complet și era un metis de pisică
siberiană și pisică de curte, cu blana scurtă. Cu o asemenea moștenire
genetică, primii 4 copii ai lor, toți băieți, erau gri, negru și doi roscați.
Copiii mai mici erau un pisoiaș negru precum taică-său și o pisicuță gri precum
mama pisică.
Pirat veni până la destinație într-o cuşcă specială
pentru transportarea motanilor. În curte, Lori îl luă în brațe, iar el urmărea
cuminte (încă!) și curios oamenii și motanii noi pe care-i vedea.
Proprietarul gospodăriei era militar la pensie și
mai lucrase și ca director al unei grădini zoologice.
- Să nu va fie cu supărare gluma, dar și dintr-o
familie de motani ați organizat o armată.
Bărbatul râse și explică:
- N-am avut o asemenea intenție! Nu mi-am dorit să-i
dresez ca pe câini. Dar mama-pisică părea că înțelege tot ce-i spun eu să facă,
era foarte jucăușă de mică și mereu încercam să-i inventez jocuri noi.
Tatăl-motan, care nici nu știu de unde a venit la noi, a început s-o imite și
să execute exercițiile pe care le făcea ea. Iar copiii au avut de la cine
învăța. Felinele sunt grațioase și bune atlete - aceste calități ale lor
trebuie dezvoltate. Nu este chiar o armată. Spre deosebire de câini, pisicile
nu sunt executive - fac doar ceea ce le place și atât timp cât vor. Priviți,
avem și spectatori! arătă bărbatul spre gard. Doi motani din vecini stăteau cocoțați
acolo și priveau antrenamentele motanilor.
- Pirat, hai să-ți fac cunoștință cu motanii mei,
spuse bărbatul.
Pirat refuză însă să fie luat în brațe de acesta.
În schimb, sări din brațele lui Lori, apoi merse
aproape de una dintre platformele de lemn pe care se odihneau motanii grămadă.
Motanii nu au nevoie să comunice mereu prin mieunat. Se înțeleg și datorită
limbajului corporal.
- Acesta este Pirat și este prietenul nostru! îi
anunță bărbatul pe motani.
Pisicul negru din prima generație de copii, sări pe
pământ lângă Pirat. Acesta se cocoșă sugerând că se poate apăra la nevoie,
pentru orice eventualitate. Dar văzând că pisicul-gazdă nu este ostil, se
relaxă. Se adulmecară, apoi îşi lipiră nasurile în semn de salut. Apropo, amprenta de pe vârful nasului
pisicilor este unică, la fel cum amprentele digitale ale unui om nu se repetă.
- Noi le-am adus motanilor dumneavoastră niște
granule delicioase - așa le prezintă producătorul. Pentru cei mari și pentru
cei mici. Pot să le dau să mănânce? întrebă Lori. Să știe că eu și Pirat am
venit cu intenții bune și nu atentăm la hrana lor - dimpotrivă, am venit cu
daruri.
- Da, sigur. Presăraţi-le granule în aceste tăvi
lungi, de lângă peretele casei, o îndemnă stăpâna gospodăriei. Iar eu le voi
aduce și carne fiartă de pui, tocmai am scos-o de pe oase. La fel ca oamenii,
și pisoii sătui se înțeleg mai ușor.
Una câte una, pisicile coborâseră de pe platformă
pentru a vedea ce mâncare le-a adus Lori.
- Miau! făcu timid Pirat.
- Am luat farfurioara ta cu noi, Piratino. Mănâncă
și tu, în rând cu ei.
Pirat mâncă câteva granule, bău apoi un pic de apă,
dar nu era flămând.
- Pirat arată mai mare, mai voinic decât pisicii
noștri de o vârstă cu el, dar totuşi este pui încă și din acest motiv ai noștri
nu-l percep ca pe un intrus periculos. La noi vin des motanii vecinilor, pentru
că sunt curioși, vor să vadă cum se cațără pisicile noastre pe bârne și funii. Pe
unul dintre ei îl acceptă în unele zile să participe la antrenamente, dar în
alte zile îl alungă imediat. Au și pisicile schimbări de dispoziție sau cine
știe ce se întâmplă în relațiile dintre ele… În general, motanii străini sunt
alungați, pentru că ai noștri își apără teritoriul, povesti femeia.
- Dar există neînțelegeri între motanii casei?
întrebă Lori.
- Sigur. Ca în orice familie. Uneori tatăl-motan îi
mai mustră, alteori se ceartă frații între ei, dar nu-și provoacă răni.
- Pirat, hai urcă pe funie, apoi mergi pe bârnă până
la platformă, așa cum fac motanii mei, îl îndemnă bărbatul.
Pirat nu urcase până atunci pe funie, așa că o privi
apreciativ. Avea de urcat aproape doi metri pe ea până să ajungă la bârnă. Sări
totuşi pe funia groasă și aceasta se roti ușor. Pirat ezită să urce mai
departe.
- Pentru prima dată, vom fixa capătul funiei la
pământ, decise bărbatul. Hai, urcă sus, Pirat, ca un marinar care urcă pe
catarg pentru a desface pânzele corabiei!
Și Pirat porni. Ajunse pe bârnă în 3 secunde, o
traversă fără probleme, că doar se antrenase pe crengi, și astfel ajunse pe
platforma spațioasă.
- Acum, sari pe umărul meu, cum ai văzut că fac
motanii ceilalți!
- Miau! refuză Pirat.
Nu accepta ușor persoane necunoscute. Sări jos și
apoi, în salturi că de veveriță, cu coada lui pufoasă ridicată sus, ajunse la
copacii de lângă gard.
- Totuși, copacii îi plac mai mult, râse bărbatul.
- Străbunica mea spunea mereu: „Alexandru, pădurea
te hrănește!”, când îl lua pe tătăl meu mic în pădurea din Siberia, pentru a
căuta ciuperci, pomuşoare sau orice daruri mai avea să le ofere pădurea. Ei
erau deportați acolo, mâncare aveau puțină, iar pădurea cu adevărat îi hrănea
și le oferea frunze și flori pentru ceaiuri gustoase.
Pirat urcase pe un copac de vișin nu prea înalt și
încerca să ajungă unele fructe cu laba - toate fructele care semănau cu mingile
mici prezentau interes pentru el. Nu făcu decât să scuture mai multe vișine
bine coapte pe pământ, dar nu se grăbi să sară după ele. Găsi un bulgăraș de
rășină, adică de clei de vișin, și mușcă din el. Îi plăcu gustul, așa că mai
mușcă o dată.
- Pirat, și eu mâncam clei de vișin în copilărie,
îmi părea foarte gustos cel proaspăt, încă foarte moale, iar mai apoi am citit
că este și de leac. Adulții ne speriau însă pe noi, cei mici, că „ne poate lipi
stomacul”, așa că-l mâncam când nu eram văzuți.
Pirat se mai acomodă cu gospodăria gazdelor, așa că
prinse să alerge prin grădină, după fluturii albi cu buline negre care se
așezau pe varză. Pe aceștia îi cunoștea de pe stadion - se așezau pe brusturii
de lângă zid. Lori știa să-i prindă. Își făcu palmele căuș și prinse unul.
- Privește, Pirat, ce drăguț este! își deschise ea
palmele.
Pirat privi fluturele, apoi încercă să-l atingă cu
botul, dar acesta zbură.
Pirat nu mânca
asemenea fluturi - comestibili pentru el
erau doar fluturașii-molii de pe specia de arțari de lângă casă.
Motănașii de vârsta lui Pirat ai gazdei începură și
ei să alerge după fluturi. Apoi se jucară de-a prinselea între ei. Lui Pirat îi plăcea că are cu cine zburda.
- Lui Pirat îi place foarte mult să stea în aer
liber, povesti Lori. Uneori nici nu are nevoie să alerge - se ascunde sub o
mașină sau stă culcat pe burtă în copac și urmărește ce se întâmplă în jur: cum
zboară și ciripesc păsările, cum sunt antrenați să zboare în cercuri puii de rândunele,
care scot țipete vesele şi stridente, cum trec pe drum câini de tot felul cu stăpânii
lor și mai latră unul la altul, cum se întâlnesc oamenii și stau de vorbă.
Toată ziua ar sta afară, dacă ar fi posibil, doar că eu nu pot sta cu el mai
mult de o oră-două pe zi, trebuie să merg în casă, la computer, să scriu
articole și știri. S-a întâmplat să vrea să rămână afară în timp ce eu aveam de
lucru și eram foarte îngrijorată. Mergeam la fiecare 10 minute la fereastră să
mă conving că este bine. El auzea că deschid fereastra, mă privea, iar dacă
dorea deja să-l iau în casă, mieuna scurt. Sunt mai liniștită când se joacă în
copaci, pentru că acolo nu-l poate ajunge niciun câine și, în plus, în copaci
nu prea au de unde fi microbi periculoși.
- Faci foarte bine că nu l-ai transformat într-un
motan de apartament! o încurajă bărbatul. Un asemenea vânător s-ar fi
îmbolnăvit de tristețe, dacă ar fi stat închis în casă.
- Așa m-am
gândit și eu: trebuie să-i respect specificul. Și m-am mai gândit la un aspect:
am trecut prin câteva valuri de pandemie, de secetă, de scumpiri și numai
Dumnezeu știe ce ne mai așteaptă. În caz de foamete, de război, aş vrea să
poată supraviețui în natură. Mai glumesc uneori că, la nevoie, îmi va face și
mie rost de mâncare.
- Va prinde vrăbii!
- Nu neapărat. Ați văzut cum a dat jos vișinele.
Când va mai crește, la fel poate da jos mere, pere, caise, prune din vârf de
pom - de obicei fructele de sus rămân neculese de oameni, se amuză Lori. Poate
scutura și ghinzi de conifere cu nucșoare comestibile - nu le culege nimeni în oraș. Strămoșii lui și pește prindeau - sper să ne
descurcăm în situații extreme, dacă vor fi. Pe mine m-a impresionat tot ce am
citit despre norvegienii de pădure. Rând pe rând, însușirile acestei rase se
developează în firea lui Pirat. El a urcat pe peretele din cotileţ al unei
construcții, până pe acoperișul ei. Nu înțelegeam cum este posibil! Dar apoi am
citit că pisicile norvegiene de pădure sunt și foarte bune cățărătoare pe
stânci. Poate că au labele mai deosebite. Știu că caprele de munte, care
sfidează legile fizicii și merg pe orizontală pe suprafaţa stâncilor reușesc
acest lucru datorită unei forme deosebite a copitei.
- Așa este! Am avut capre de munte la gradina
zoologică, dar acolo poate fi reprodus doar parțial cadrul natural. Totuși,
animalele sălbatice se simt cel mai bine într-un cadru complet natural sau
măcar în rezervații naturale - oamenii să le monitorizeze și să le ajute atunci
când e cazul. Așa că nu sunt încântat de grădinile zoologice. Şi mai mult mă
întristează exploatarea animalelor la circ.
După vizita care durase vreo două ore, Lori și Pirat
reveniră acasă. Primul lucru pe care-l făcu Pirat a fost să-și treacă ușor
ghearele, mai mult simbolic, peste colțul care se forma pe peretele din coridor
către intrarea în bucătărie.
- Așa, Pirat, ai gospodăria ta! Ești stăpân aici, îi
zise Lori. De la tine învăț și eu că apărarea teritoriului personal este lucru
sfânt!
- Este plăcut să mergi în vizită când ştii că revii
cu bucurie acasă şi nu împarţi teritoriul şi hrana cu nimeni! o completă
pisoiul.
- Aşa ziceam şi eu, înainte de a te întâlni pe
tine!, îl mângâie Lori pe creştet.
Pirat mancă un pic, apoi Lori îl perie și verifică
dacă nu luase purici. Ușor obosiți, adormiră ambii pe patul lui Lori și se
treziră peste vreo trei ore, către seară. Era pentru prima dată când motănelul
dormi liniștit lângă ea, fără să încerce s-o vâneze.
Comentarii
Trimiteți un comentariu