21. Pirat urmăreşte din copac lecţiile de cultură fizică ale elevilor

 

Lori nu-l lasă pe motănel să se joace cu pisicile fără stăpân, pentru a nu-l pierde, dar se împrieteneşte ea cu ele. 

În septembrie, când aproape să împlinească o jumătate de an, Pirat își descoperi o nouă atracție: urca în copacii de pe marginea stadionului și așa, pitit printre frunze, urmărea cum elevii de la școala din preajmă aleargă și se joacă cu mingea la lecțiile de sport.

Lori lucra liniștită în asemenea intervale din timp, doar din când în când mergea la fereastră, pentru a se convinge că burtica albă a lui Pirat se mai zărește printre frunze. Cobora din când în când de la etaj să-l vadă ce face și să-l întrebe dacă nu i s-a făcut foame. De regulă însă, Pirat cobora singur din copac, când dorea să revină în casă. Traversa cu atenție curtea, tupilându-se pe după mașini și aștepta în mica grădină din fața scării ca Lori să-l vadă de la geam.

Pentru că Pirat deja crescuse, Lori scoase obstacolul de la copacul în care se blocase cândva. Pirat urcă și coborî cu mare bucurie de câteva ori - se simțea un adevărat învingător.

- Și, totuși, Pirat, este riscant să stai așa singur, nesupravegheat în curte. Ar fi foarte frumos să avem o curte a noastră, în care să nu pătrundă intruși...

- Da, mieună visător Pirat. Aș sta și noaptea afară, când umbrele se mișca atât de frumos prin curte, încât îmi place să alerg după ele. M-aș ascunde în copac și de acolo aș urmări cum zboară liliecii, iar fluturii de noapte  roiesc sub felinare.

Uneori, seara, Lori îl lua în brațe pe Pirat și-l ducea de la un geam la altul, pentru a vedea împreună ce se întâmplă pe stradă. Pirat urmărea cu atenție cum câinele-paznic al parcării din preajmă latră pentru a-i alunga pe intruși, observa cum motanii fără stăpân de peste drum intră și ies din nișele de la temelia blocului.

Seara, o doamnă le aducea acestor motani de mâncare, iar ei o așteptau mereu la ora la care știau că vine. Această doamnă, cu care Lori discutase, lucra la Academia de științe, iar acasă avea tocmai cinci motani, care nu ieșeau niciodată din casă, pentru că așa îi obișnuise și așa considera că este bine pentru ei. Doamna mai colabora, ca voluntar, și cu o organizație de protecție a animalelor fără stăpân. Aceasta avea însă atât de puțini bani, încât voluntarii cumpărau deseori de mâncare pentru pisicile străzii din bani proprii sau donați de colegi și prieteni. Protecția animalelor era la un nivel foarte scăzut, iar animalele fără stăpân erau sortite fie să moară din cauza foamei și lipsei de apă, fie rănite de câini sau otrăvite de oameni răi.

Situaţia era tragică - se nășteau mult mai multe pisici decât puteau adăposti oamenii. Numărul pisicilor fără stăpân părea că nu scade niciodată - alte și alte feline ajungeau în stradă, din diverse motive. Unele se rătăceau, altele erau abandonate de oamenii care-şi schimbau locul de trai sau nu mai aveau posibilitatea să le întreţină. Se întâmpla să rămână singure şi după ce le decedau stăpânii. Și nu existau pentru ele adăposturi în care să fie duse. Însă locatarii care se indignau că pisicile fără stăpân se adăpostesc în subsolurile blocurilor lor nu cunoșteau acest lucru și mulți își doreau să scape de ele.

Acolo, peste drum, supraviețuia de doi ani o pisică tricoloră fără stăpân, pe nume Ksiuşa. 

Vârsta ei era de vreo trei ani și era o adevărată eroină - reușise să rămână în viață în pofida tuturor greutăților. Cândva avuse o casă a ei, în primul an de viață. Dar femeia care era proprietara ei se mută cu traiul peste hotare. Astfel, Ksiuşa ajunse cu tot cu căsuța ei în scara blocului. Unii oameni o jeleau și-i dădeau de mâncare, dar erau şi din cei care strigau la ea că le lasă miros de pisică pe scară și chiar o loveau când le apărea în cale. Ksiuşa avea o protectoare bună - femeia-voluntar care venea seara cu mâncare. Dar cât era ziua de lungă, trebuia să se descurce de una singură.

O dată, Ksiuşa veni până în fața blocului în care locuiau Lori și Pirat și dori să se joace cu motănașul. Lori însă se sperie că acesta se poate pierde și-l luă repede în brațe. Ksiuşa îi privi cu ochi triști și se retrase. Avea ochi mari, inteligenți și cu siguranță că ar fi umplut cu căldură și lumină casa primitoare a unor oameni buni. 

Din acea zi, Lori începu s-o viziteze pe Ksiuşa, pentru a-i duce de mâncare și apă. În primele zile, pisica ieșea din ascunzătoarea ei când Lori o chema cu „Pis-pis-pis!”, dar  mânca doar după ce era lăsată singură. Treptat însă, căpătă încredere în Lori și-i ieșea în întâmpinare fără să fie chemată, pentru că o recunoștea de departe.

Ksiuşa se dovedi a fi foarte prietenoasă și recunoscătoare. Când mâncarea îi plăcea în mod deosebit, zgâria cu entuziasm buturuga de pe care mânca, apoi se rotea în jurul picioarelor lui Lori, atingându-se de ele și demonstrându-şi astfel prietenia.

În plus, Ksiuşa apărea tot mai aranjată, cu blana tot mai frumoasă - era o pisică politicoasă și cochetă, totuși. Dacă Lori o vizita într-un moment în care era periculos să mănânce pe acea buturugă, Ksiuşa mieuna și o îndemna pe Lori să o urmeze într-un loc mai ferit, după niște arbuști. Bine că Lori, datorită lui Pirat, înțelegea limbajul pisicilor. Și mai exista în comportamentul Ksiuşei un aspect care o impresionă enorm pe Lori: când în acea curte se adaposti un pisoiaș de vreo 10 luni, alb, slab și sperios, pisica îl îndemna să mănânce alături de ea - ca o mamă sau ca o soră bună. Motănașul ocrotit de Ksiuşa se obișnui și el cu Lori în scurt timp.

Femeia-voluntar spunea că pentru pisicile  străzii este important să nu fie flămânde la lăsarea nopții. Atunci când nu caută de mâncare, ele stau în ascunzișuri și sunt ferite de multe probleme.

Ksiușa era mărinimoasă, dar și un bun strateg, și un bun diplomat. Când Lori îi lăsa mai multă mâncare decât avea ea nevoie, le chema pe alte pisici fără stăpân să mănânce. Era mai ales generoasă cu cele pe care le cunoștea de mai multă vreme și le lega o simpatie reciprocă. Dar iată că în cazul pisicilor care aveau stăpâni în bloc, iar pe afară doar se plimbau de unele singure, Ksiușa aplica o altă tactică. Când ele se apropiau să mănânce, nu se grăbea să le permită accesul - rămânea lângă mâncare și le privea în ochi, stăpână pe situație. Probabil, era important ca pisicile de casă să rețină momentul, pentru ca mai apoi să manifeste și ele bunăvoință față de Ksiușa, să n-o gonească atunci când era nevoită să se adăpostească în tufișurile de lângă scara lor sau chiar în scară. Se pare că pisicile înțelegeau mesajul de fiecare dată, pentru că Ksiușa  părăsea la un moment dat buturuga, îndemnându-le să se ospăteze.

Ksiușa îl simpatiza uneori în mod deosebit pe câte un pisoiaș mai timid, îi devenea un fel de protectoare. Unul dintre acești pisoiași era cel de vreo 10 luni, alb, cu vârfurile urechilor și coada maro și firul blănii scurt. Era cam timid sau poate foarte circumspect - nu se grăbea să se apropie de mâncare când îl chema Lori, iar dacă apăreau motani maturi și puși pe conflict, el prefera să plece. Avea un motiv serios: văzuse cum tatăl său murise sfâșiat de câinii vagabonzi. El n-o prea înțelegea pe Ksiușa, care prefera să rămână în preajma lui Lori și când era sătulă.

O dată, când Ksiușa se tolăni pe trotuarul încălzit de Soare, iar Lori începu să o fotografieze cu telefonul mobil, motănașul alb îi făcu semn cu capul să se ridice și să meargă cu el, după colț. Ksiușa însă refuză, sugerându-i că se simte bine și în siguranță. Comunicau din priviri, fără sunete, cu ajutorul mimicii - la fel cum o fac uneori oamenii. Lori urmări cu încântare toată această scenă. Și pentru că Ksiușa rămase, nu mai plecă nicăieri nici motănașul alb, iar Lori reuși să-i facă și lui câteva poze.

În Egiptul Antic, pisicile erau protejate și respectate - niciun om nu s-ar fi încumetat să le obijduiască, pentru că ar fi riscat să fie pedepsit crunt și neîntârziat. Hrana de bază a egiptenilor erau cerealele, iar hambarele în care se păstrau acestea erau invadate de șoareci. Doar pisicile erau în măsură să prindă șoarecii care atentau la cereale. În plus, rozătoarele răspândeau și diverse boli. Așa că pisicile aveau o dublă misiune: să protejeze hrana oamenilor și să prevină răspândirea epidemiilor. Iată de ce pisicile moderne se simt stăpâni ai gospodăriilor și încearcă să fie la curent cu toate schimbările din casă: strămoșii lor erau „gardieni” de meserie încă acum mii de ani.

Cu siguranță însă că nu doar protejarea alimentelor și sănătății oamenilor le făcea pe pisici atât de apreciate. În acele timpuri străvechi pisicilor le mergea vestea de „ființe mistice”, care apar cu un rost anume în viața unui om - ca o călăuză, un mic prieten care-l ajută să-și urmeze calea vieții, să descopere aspecte nebănuite despre lumea din jur.

Oamenii povestesc mereu cum pisicile pe care le-au salvat luându-le acasă au declanșat o serie de întâmplări favorabile în viața lor, răsplătindu-le parcă bunătatea și purtarea de grijă. Pisicile  speriate ale străzii care își găsesc adăpost într-o gospodărie ajung să uimească prin caracterul lor - după ce nu mai sunt hăituite de nimeni și se liniștesc, majoritatea se adaptează foarte ușor la regulile casei, se îngrijesc și devin foarte frumoase și civilizate.

Nu este neapărat să ai o pisică de rasă, pentru a avea o pisică uimitoare. Comportamentul și atitudinea pisicilor depind de felul în care se poartă proprietarul cu ele. Pot fi la fel de fidele şi de atașate de oamenii lor precum câinii, atât doar că își afișează mai reținut emoțiile.