27. Pirat se întristează că toamna îi desfrunzeşte copacii, dar îi place să alerge prin frunzele uscate

 

Încă o particularitate încântătoare a lui Pirat: nu-l sperie ploaia, pentru că blana lui este impermeabilă.

Când vremea se mai răci, prin octombrie, Pirat, privind de la geam într-o dimineaţă, văzu că frunzișul copacilor se rări vizibil peste noapte, iar frunzele deveniră gălbui.

- Ce se întâmplă cu copacii mei?! Ciorile le-au făcut asta? mieună el cu surprindere.  

 - Așa arată sfârșitul toamnei, Pirat. Copacii se pregătesc să se odihnească, să doarmă și ei un pic. Iar frunzele înțeleg că copacii au obosit să aibă grijă de ele, așa că se desprind de pe ramuri. La primăvară însă vor crește din nou. Vine iarna, vei vedea cum ninge și cât de albă este zăpada. Zăpada seamănă cu plapuma ta albă. Este plapuma copacilor și a ierbii, când le vine timpul să doarmă.

Există o teorie foarte interesantă: a câmpurilor morfogenetice. Lori o credea adevărată. Teoria spune că experiențele, cunoștințele acumulate de o specie se înregistrează într-un spațiu informaţional la care are acces orice individ din acea specie, dar și generațiile următoare. Și dacă există un asemenea sistem de comunicare și pentru pisici, Pirat contribuia și el la completarea lui - cu cât mai multe lucruri înțelegea, cu atât mai mult îi putea ajuta pe motanii care erau contemporanii săi, dar și pe cei care urmau să se nască. Iată de ce Lori încerca să-i explice și să-l învețe cât mai multe lucruri, inclusiv să arate cu laba o culoare numită de ea. Culoarea preferată a lui Pirat era oranj, se pare. Lori îi puse în față o sumedenie de pietre semiprețioase numite „ochi de pisică”, în foarte multe culori și nuanțe. Pirat era fascinat de rază luminoasă pe care o formau la mijloc. Dar se juca cel mai mult cu „ochiul de pisică” oranj. Dacă acesta se rostogolea sub pat, Pirat imediat mieuna, rugând-o pe Lori să i-l găsească. El nu mai încăpea sub dulapuri, paturi și fotolii de pe când avea vreo patru luni.

La sfârşit de toamnă, Pirat descoperi o nouă distracție: să alerge și să facă zgomot prin frunzele arămii și foșnitoare căzute pe pământ. Într-o seară, pe când se aflau la plimbare, porni o ploaie măruntă de tot, dar deasă – părea un fel de „ceaţă lichidă”. Lori se gândi că Pirat va dori să meargă în casă, dar motănașul nici gând să-și dorească asta. Urcă pe un copac înalt de agud de la coltul blocului, de pe care se vedeau ca în palmă două răscruci de drumuri și  privea cum oamenii și animalele se grăbesc să intre în case. Pirat nu se temea de o asemenea ploaie - stropii mărunți nu reușeau să-i ude blana lui specială moștenită de la norvegienii de pădure. Și pentru că blana îi rămânea uscată, Pirat sărea țanțoș ba pe o ramură a copacului, ba pe alta. Mai avea un avantaj frumoasa lui blană – era lungă şi deasă, dar nu făcea ghemuri, ca în cazul altor pisici.

Lori își trase pe cap gluga de la scurtă și urmărea momentele de bucurie ale lui Pirat. Cu adevărat, există motani cărora le place ploaia, iar Pirat era unul dintre ei.

Peste o vreme însă, când se făcu foarte frig afară, nu mai avu chef să iasă la plimbări. Îi era suficient să privească ce se întâmplă pe stradă de la geam. Uneori însă o ruga pe Lori să-i deschidă geamul, pentru a adulmeca aerul rece, după care se scutura, se întindea pe labe, apoi mergea spre un loc cald din casă.